REGELE LEU sau KING LEAR

Eşti actor dacă eşti nebun. Fals!, strigă raţiunea. Eşti actor dacă înţelegi nebunia asumată.

Adevărul este că nutream după o piesă dramatică, şi câţi regi într-o junglă să poată exista? Un singur Shakespeare. Tot cu sinceritate vă spun că nu am citit nimic de Shakespeare, dar hey, nici pe Iisus nu l-am citit dar îl admir. În schimb am tras cu urechea la ceea ce au spus alţii despre opera lor, iar asta a construit o experienţă de observator onest.

Piesa REGELE LEAR (în regia georgianului David Doiashvili) de la Teatrul Naţional Bucureşti, este una controversată pentru România timpurilor noastre. Publicul, împărțit de altfel între un public de cinema şi un public de teatru, a gustat prea puţin piesa şi mai mult pe actori.

Acest gen de punere în scenă, avangardist şi foarte tehnic, cu fraze politice cheie bine subliniate şi corespondenţe psihologice greu palpabile, a pus în dificultate primul gen de public. Pentru că, deşi pregătit de la bun început cu proiecţii cinematografice, avea să cedeze intelectual în faţa dăruirii faţă de actor. Căci, aşa cum spune blândul Mihai Constantin prin vocea feroce a Regelui Lear, citez din memorie, Natura este mai frumoasă decât arta. Şi aş adaugă chiar că este mai inteligibilă.

Cel de-al doilea gen de public, cel de teatru, format în grandoarea sa prin ţinută, ochi adânci în privire, politeţe nedisimulată, s-a dăruit timpului interminabil al ţipetelor, dansurilor contemporane acompaniate de semnul disprețului al degetului mijlociu (provenit din desconsiderarea arcașilor britoni față cu cei francezi), efectelor speciale cinematografice şi abstractului, în căutarea acelor dramuri pierdute ale emoţiilor nobile de altă dată. Stârnite astăzi doar de o mână de actori ai teatrului românesc, dintre cei mai buni dându-și concursul în această piesă: Mihai Constantin şi Marius Manole.

Vă recomand să mergeţi la Regele Lear, însă dacă vreţi să ascultaţi un sfat mediocru, mergeţi fără aşteptări. Acest simplu mod vă asigură o atenţie sporită asupra întregii piese și o imparțialitate în părerile de la sfârșitul piesei.

Teatru Naţional Bucureşti a fost renovat sub directoratul lui Ion Caramitru, după înfăţişarea originală. Un paradox dacă te gândeşti că este un mare pas înainte, păşind totuşi spre înapoi. Abstract, de altfel, că şi arta întreagă.

Sala Mare a Teatrului Național București

dsc_6417

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s