Idealistul și realistul

Primul. Cam la 17 ani, destul de ferchezuit, vădit un admirator al fetelor mai mult decât media. Celălalt, aceeaşi vârstă, uşor neîngrijit, îmbrăcat sport şi cu o geantă mare de umăr, a cărei bretea îi tăia în două torsul, pe diagonală.

Băăăăă! Nu e vorba de învăţat!!!

Ba e vorba de note mari; eşti prost?

Strada Olari din București

DSC_6736

Advertisements

Cel mai scurt interviu

Aplic la o poziţie de Internet Marketing Specialist. Nu specific sursa, să nu facem rulaj. La câteva zile primesc răspuns pe e-mail:

Orele 17:34

Bună ziua,

Am primit CV-ul tău, în urma aplicării la unul dintre joburile noastre. Îţi mulţumim pentru interes şi urmează să analizăm CV-ul, pentru a vedea dacă se potriveşte cu criteriile noastre.

Dacă CV-ul va fi selectat, atunci vei fi contactat în decurs de maxim 10 zile de către unul dintre colegii noştri, pentru a stabili un interviu.

Orele 18:10 (aceeaşi zi)

Bună ziua,

Înainte de a organiza un interviu îmi poţi spune te rog care ar fi aşteptările tale salariale? – pentru a vedea dacă există o compatibilitate între aşteptările tale şi oferta noastră (în ideea de a fi sigur că merită să faci efortul de a participa la interviu).

Acum, eu am răspuns, credul fiind, dar sincer, îmi scapă ceva cu țara asta?

Strada Franceză din București

DSC_6542

Austriecii și pădurile

Sunt multe discuţii pe Facebook despre tăierea pădurilor din România. Şi, aşa cum se întâmplă adesea în viaţa omului de rând, majoritatea arată cu degetul către cancer în loc să vadă care este cauza care provoacă cancerul. Odată stopată cauza, nu trebuie decât să-şi vadă de vindecat asupra a ceea ce s-a distrus până în prezent şi cam asta este.

Toată lumea e cu ochii pe austrieci. Vă spun sincer, cred că ăştia nu au tăiat nici măcar un singur copac în România. Cred că nici la viaţă lor. Sunt prea deştepţi şi prea mi-se-rupiști pentru nivelul de educaţie din RO (rezumându-ne la media matematică). Dacă voi spune că tot românii taie pentru austrieci o să iasă spiritul de geto-dac la scandal. Dar asta este adevărul şi cauza cancerului. Până nu devenim responsabili în proporţie de 70% cel puţin, în ţara asta (nu mai vorbesc la nivel planetar), lucrurile vor fi doar nişte discuţii de platforme de socializare iar boala noastră va fi mereu una autoimună.

Credeți că Leroy Merlin, Ikea, sau care mai erau de nu mai cumpără lemn de la austrieci înseamnă schimbare? Păi nu mai cumpără în România, praf în ochi, dar Leroy și etc. nu s-au născut în RO. Câte nu se îmbuibă cu lemn în afară?

Adevărul (dincolo de priza istorică de unde ne încărcăm din când în când cu energie de fapte mari) este că România creşte la sânul ei vipere atât de veninoase încât măiastra ţară de altădată, este astăzi un muzeu neconvenţional într-o lume sângeroasă şi avansată tehnologic. Noua politică de dominare este consumerismul. Şi ce poţi face, cetăţene? Gândește!

Ce nu văd austriecii este faptul că la fel cum animalele rămase fără cuib vin peste oameni (a se vedea mulţimea de pescăruşi, porumbei, ciori care “s-au născut” brusc la oraş, nu mai spun de urși în zonele montane etc.), la fel şi băştinaşii români vor veni peste austrieci la un moment dat aşa cum au venit colonizaţii peste marile puteri şi de care acum nu mai scapă şi se văicăresc atâta.

Cu alte cuvinte, o mână spală pe alta.

Pridvorul Bisericii Sfântul Elefterie Vechi din București

DSC_6536

Gentlemen’s barbershop

De ceva vreme mă tund într-o frizerie a seniorilor. Este prin centru şi nu aparţine de Igiena S.A., şi are faianţă albastră care te deprimă.

Să rămânem cu bretonul! După care urmează un Ha! care umple toată sala.

Recunosc o voce la vreo 65 ani şi întorc curios privirea, fiind singurul caz de coafură bărbătească cu breton la etatea asta. Omul meu este pensionar, mai are păr doar pe părţile laterale ale capului şi la spate, parietalul îi luceşte sub câteva fire albe, scurte şi răzleţe, pe care le pot număra cu certitudine la o primă vedere fără să-mi astup vreunul din ochi. Sunt singurul care zâmbeşte.

La nici 2-3 minute, intră un domn cu prestanţă. Salută politicos. Să aibă aproape 70 ani, înalt, cu mustaţă, stafidiu dar drept. Din ton, pare să fi avut o poziți importantă în trecut.

Dezbrăcaţi-vă la curier, vă rog!, îl îndeamnă frizerița mea, cu un ton-voice de azil de bătrâni.

Dar nu de tot!, vine replica baritonală, cu un soi de noblețe.

Ha!, se aude un zgomot care umple din nou sala.

Una peste alta am ieșit tuns ca naiba de acolo, dar nu pentru frumusețe merg acolo, ci pentru starea de bine pe care mi-o dă orice vizită.

Calea Victoriei nr. 115 din București, Casa Monteoru

DSC_6708

Autorizația

Pentru cei care au timp de citit, mi-am amintit o întâmplare hazlie de pe vremea când eram tânăr fotograf, cred că se întâmpla la câțiva ani după facultate.

Bun. Eram pe vremea când umblam cu aparatul cu film după mine, în căutarea misterioaselor monumente de tot soiul ale Bucureştilor. Digitalul era o secvență din Star Trek, deci totul era mai în tihnă pe atunci. Se iveşte într-o bună zi un post scos la concurs de către Institutul Naţional al Patrimoniului, care se numea într-un fel tare lung pe atunci, drept pentru care era abreviat. Postul era de bibliotecar, iar aptitudinile solicitate de către instituţie erau următoarele: să ştii istorie, arheologie, fotografie şi probabil vreo limbă franceză (pentru a se păstra obiceiul înaintaşilor de a publica bilingv).

Zis şi făcut, mi se potrivea mănuşă postul, mă duc să dau concursul. Erau două probe. Prima era scrisă, cu tot felul de grile. Cu ocazia aia am aflat eu că personajele istorice arată destul de diferit faţă de picturile sau schiţele pe care le vedeam prin manualele şcolare. Trec de proba scrisă, iar pentru proba finală, cea de interviu, rămân în concurenţă doar cu o tipă, fostă bibliotecară, deci o reală amenințare. Intru în sală şi … panică: o masă la care şedeau circa zece oameni de o parte, şi un singur scaun de cealaltă parte, imagine care dădea fix a fosta securitate. Îmi repet în minte că haina face pe om la interviu, iau atitudine şi mă aşez.

Printre alte întrebări, mi se cere experienţa în arheologie (CV-ul meu arbora nebuna facultate de Management Turistic şi Comercial) iar nenii ăştia erau cu altele. Spun că am fost în multiple situri, de capul meu, pe unde am săpat așa, ștrengărește, fără să periclitez ceva: Argedava Giurgiu, Albeşti Constanţa, Adamclisi Constanța, Tinosu Prahova (pe-asta doar o știam din hărți, hehe), Aegessius Tulcea, Callatis Mangalia ș.a. Suficient cât să le atrag atenţia. Începeam să fiu mulţumit de mine, mai alea văzând schimbarea la faţă.

Şi, aţi săpat aşa … singur?

Da, pe cont propriu!

Poate cu vreo tabără de profil?

Nu!

Interesant! Și aţi avut și autorizaţie?

A, nu! Eu sunt un pasionat.

Aha!, zâmbeşte bărbatul de sinceritatea mea. Dar aşa, dacă aţi fi avut nevoie de autorizaţie, ştiţi de la cine ar fi trebuit să o luaţi?

Eu naiv, chiar nu ştiam. Zic că nu ştiu, dar zâmbesc. Zâmbetul te scoate de multe ori din marile gafe pe care le realizezi doar atunci când te afunzi deja prea mult. Și cred că asta a fost prima oară când am început să rememorez abrevierea aia și să încerc să găsesc vreo interpretare pentru ea.

De la noi!, zice el înăbușindu-şi râsul. Râd şi eu politicos, dar cu gândul la portofel.

Să trecem mai departe!, zice. Arătaţi-ne portofoliul de fotografii, vă rugăm!

Ehe, îmi zic în minte. Aici o spăl eu dragilor! Zâmbesc satisfăcut şi întind albumul pregătit cu fotografii în A4. Albumul este răsfoit, iar peste admiraţie se aşterne un zâmbet în rumoare şi conlocutorul meu, abia stăpânindu-se din râs îmi spune:

Fotografiile sunt din Cimitirul Bellu, nu-i aşa?

Da!, răspund eu mândru că le-a recunoscut.

Ştiţi că cimitirul este patrimoniu de stat?

Boss. Să dea naiba! Am tras două lozuri, şi alea necâştigătoare, în aceeaşi zi! Niciodată nu am simţit o încăpere să fie mai strâmtă decât devenise aia. Am aflat mai târziu că le plăcusem tare mult omuleților, dovadă că nu am luat vreo amendă, însă şi-au ales pe bibliotecară din diferite motive. Cred că revoluționarii nu au loc la stat, nu știu, dar cert este că îmi amintesc cu plăcere de prietenii mei de la I.N.P.

Strada Logofătul Udrişte din Bucureşti

Materia

Weekend-ul ăsta se desfăşoară Materia, târg de design de piele. Pasionaţii pot merge la Grand Hotel du Boulevard, Bucureşti.

Ajungem la târg şi începem să adulmecăm participanţii. Care mai de care mai fistichiu, unele creaţii decente, altele de neînţeles.

La un moment dat, ajungem la stand-ul unui tip volubil care promova nişte body-uri din piele cu tentă kinky, o rochie albă cu voaluri multe care se purta cu o pălărie tot albă si ușor lucioasă, una peste alta nişte lucruri îndrăzneţe pentru târg, toate sub semnătură nevestei lui.

Foarte frumoase şi interesante!, spune prietena mea.

Da, da, mulţumim!, vine în replică bărbatul. Luaţi şi o carte de vizită şi un pliant, vă rog!

Înalt, cu o urmă de barbă, genul de om care mănâncă o ciorbă de perişoare cu uşurinţă şi fără nazuri. Mizez pe prezenţa lui de spirit şi marjez cu o întrebare care să-i verifice aptitudinile:

Aveţi cumva şi modele pentru femei?

Am văzut în ochii lui confuzie. Touche, pussy cat!

Girafa

Îmi propun să fiu punct ochit – punct lovit. O singură tarabă şi să termin elegant. Ies de la Unirii de la metrou şi cotesc dreapta. Aşa spunea vocea aia din cap. Care voce? A, nu v-am povestit de ea. Eh, găsim noi timp şi de asta.

Ies, mă opresc la prima tarabă. Mă aplec în faţă unui panou pe care erau numai mărţişoare cu animale. Decupate în placaj şi vopsite colorat. Mă uit şi le găsesc drăguţe: pisică, altă pisică, şoarece, un câine, o bufniţă. Eu căutam o girafă pentru cea mai bună prietenă a iubitei mele. Băi, nu găsesc și am tendința să gândesc naționalist, adică de ce să iau o girafă ca simbol al Primăverii? Dar tipicar și ambițios cum mă cunosc unii, o iau de la capăt în speranța că poate îmi scăpase: pisica, cealaltă pisică, şoarecele, capul de bufniţă pe galben de data asta, prima bufniţă pe violet, câinele în treacăt, dubluri. Nu găsesc girafa aia nenorocită și pace.

Vânzătoarea mă tot privea şi aştepta să mă decid asupra exemplarului. Din ochii ei văd că și-a dat seama că am tendința să fac o tragedie din asta, drept pentru care adaugă precum un mujdei de usturoi la o porție de paste:

Avem şi chitări dacă doriţi!

Strada Matei Basarab din București

dsc_6573

Târca Vitan – Ciopplensis

A trebuit ajung la locul unde a copilărit tata. O singură dată m-a adus aici, a arătat spre casă şi a spus:

Aici am crescut eu!

Atât. S-a salutat cu nişte oameni pe care-i ştia din copilărie şi duşi am fost. Nu a simţit nevoia pună ancore cu poveştile pe care mi le spusese de atâtea ori despre locurile astea. Nu acolo era odaia unde arunca cu cuţitul în tavan, nu acolo era ieşirea prin grădină unde sărea gardul la bulgari să mănânce roșii cât pumnul, nu acolo a fost casa lui Maciste (prietenul din copilărie), nu pe gardurile astea umbla motanul Rocky, nu pe aici băga tatamare calul Cezar în curte, nimic. Nici măcar o singură vorbă. De ce? Nu l-am întrebat niciodată. Poate amintirile alea îi făceau rău cumva şi am vrut -i respect integritatea sufletească.

Dacă intri astăzi pe Intrarea Detaşamentului, poţi vedea cu uşurinţă acoperişul casei pe unde s-a perindat. Încă se mai păstrează cărămida proprietăresei. De cum păşeşti, lumea se preschimbă. Leapădă nişte haine şi te trimite fix la Dracu-n praznic, în mahalaua lui 1940, unde făcea colţ cu Cioplea. Niciodată până astăzi nu am înţeles de ce spunea tata  a stat pe Vitan colţ cu Cioplea. Acest Cioplea nu există în vocabularul bucureştenilor de astăzi. Deși a rămas înscris pe două repere majore: Cimitirul româno-catolic şi Biserica Romanocatolică Cioplea (sau Ciopplensis, cum scrie pe latineşte pe o placă monumentală în interiorul ei).

Revenind la visăraia care cuprinse, după circa un sfert de drum încep simt miros de ţară, de bălegar sănătos şi de viaţă bună. Săracă, dar bună! Şi cumva, toate poveştile lui taică-miu, începeau conceapă imagini mişcătoare în mintea mea, văd copiii, aud glasurile, simt în nări un fascinant Bucureşti a cărui inimă o credeam pierdută cu desăvârşire. Dar aici, în dărâmăturile astea şi în rezistenţa pe care o pun în faţa emancipării şi evoluţiei, am găsit nucleul cel adevărat al celor care au avut puterea se lepede de vieţi pentru neam şi rege.

Biserica Târca Vitan din București, Calea Vitan

dsc_6545

Cimitirul din Cioplea

dsc_6562

 

Domnul Mihai Viteazul

Astăzi traversam parcul I.O.R. Fără să vreau trag cu urechea stânga şi dreapta la discuţii, mă amuză. Brusc, din faţă apare un bătrânel la vreo 65-70 ani pe bicicletă, opreşte din goana în dreptul unei cişmele.

Mă gândesc: este mega însetat, o să rupă cişmeaua-n două.

Ding! Surpriză. Porneşte apa la maxim, se suie pe bicicletă şi fuge pedalând şi râzând.

Blocaj total pentru toți de față, dar cu toții am început să ne uităm după posibila gașcă a biciclistului.

Statuia ecvestră a Domnului Mihai Viteazul, cea de-a doua din București, intersecția bulevardul Vasile Milea cu Timișoara.

Artist Valentin Tănase, desenatorul cărților Povestiri istorice precum și benzile desenate din revista Cutezătorii

dsc_6522

Manta

Astăzi am fost la Arhivele Naţionale să caut certificatul de naştere al bunicii din partea tatei. Am aflat nişte chestii de-a dreptul interesante:

  1. Bunica mea s-a născut pe Mătăsari, unde probabil a şi copilărit. Vremurile par să fi favorizat o naştere la domiciliu. Până în 1932 (când s-a născut tata) familia se mutase deja în Calea Vitan (unde poveştile sunt absolut de roman).
  2. S-a născut cu numele Grigorescu M. Alexandra şi nu Alexandrina cum era trecută în actele de identitate. Iniţiala tatălui era instaurată încă de pe atunci la înregistrarea numelui. Bărbaţii care au făcut serviciul militar obligatoriu ştiu asta.
  3. A fost înregistrată la două zile după naştere, Iulie 1909.

Concluzie: registrul cu nașteri este unul înalt, atipic pentru vremurile noastre. Scris de mână ordonat, lunguieț, aplecat spre dreapta. Cei de la Arhive sunt niște omuleți simpatici. Am văzut o schiță cu blazonul Bucureștilor în secolul XVIII. În gheara dreaptă se afla balanța dreptății.

Bulevardul Banul Manta din București, clădirea Primăriei Sector 1

dsc_6509