Lege și onoare

Oficiul stării civile sector 1. Pavilionul L.

Bună ziua! zic, făcându-mi strategia în minte să vorbesc clar şi cât mai schematic. Aveam de expus un caz dificil. Sunt interesat să obţin o copie sau un extras de pe un act de căsătorie al străbunicilor mei, emis acum 103 ani!

Nu se poate! îmi răspunde amabila doamnă, pe un ton binevoitor. Nu la noi, la arhive!

Păi am fost acolo, doar că ei m-au trimis la stare civilă sector 3 întrucât actele pe care le deţin ei sunt cuprinse între anii 1865-1913. Iar sectorul 3 mi-a spus că la ei se păstrează doar acte cu vechime până în 100 ani, restul le trimit aici!

Da, dar nu se poate! Actele de orice fel se eliberează doar persoanelor în viaţă sau la cererea unei instanţe judecătoreşti sau notar în cazul în care ele nu mai sunt. Pentru ce vă trebuie?

Vreau să fac arborele genero … geneo … GENEALOGIC! (repetăm ultimul cuvânt împreună). Scot copia certificatului de naştere al bunicii. Îi arăt o ştampilă mare care tronează pe una din lateralele filei A3 şi în care este consemnată căsătoria străbunicilor, cu tot cu numărul actului înregistrat la stare civilă raionul Tudor Vladimirescu (în 1914 nu existau sectoare în Bucureşti). Vreau să merg mai departe pe fir, înțelegeți …

Luaţi loc, vă rog!

Mă gândesc că afară mai aşteaptă cinci persoane şi deja mă lungesc.

Completaţi o cerere şi menţionaţi la “este necesar la ….” ARBORE GENEALOGIC!

Completez fericit, timp în care sunt înregistrat în catastife. Încerc totuşi să pricep stările emoţionale care au condus-o de la “Nu se poate!” la “Completaţi o cerere!“. Termin. Doamna îmi zâmbeşte şi adaugă.

Dar ştiţi, nu putem să vă dăm nici fotocopie şi nici extras la document. Putem doar să vă confirmăm că documentul există sau nu!

Am plecat de acolo gândindu-mă că banane o să găsesc tocmai la metrou la Aviatorilor.

 

Strada Sfântul Elefterie colț cu Doctor Mihail Obedenaru – Gheorghiade din București

DSC_6537

Advertisements

Pann

Lidl.

Ea: Ce ți-ai luat, o pernă?

El (vădit atitudine amplă, sunt la primele lor ieșiri/întâlniri(?)): … da …

Ea: Dar știi că este de picioare, nu?

El (gândindu-se că tocmai aruncă 50 lei pe fereastră): … da …

Bustul lui Anton Pann, strada Logofătul Udriște din București

DSC_6563

Casa Macca

Mulți cititori poate s-au întrebat de unde vine pasiunea, aparent neînțeleasă pentru vremurile în care trăim, de a fotografia clădiri vechi. Așa cum am specificat în paginile blog-ului, fotografiile sunt lăsate la liber, pot fi descărcate și folosite de oricine, oricând dorește, fără specificarea sursei sau alte complicații.

Secretul din culisele acestei pasiuni are un punct de tangență cu cel al actorilor. Așa cum un actor trăiește mai multe vieți într-una singură, prin urmare are o vastă experiență umană, tot așa, eu găsesc o plăcere imensă în a mă contopi cu clădirile vechi și pentru o clipă, îmi pot însuși stăpânirea asupra lor.

Casele vechi, am mai spus, sunt precum oamenii. Trebuie privite îndelung înainte de a interacționa cu ele, nu trebuie bruscate, nu trebuie grăbite, nu trebuie forțate să fie mângâiate. Este absolut necesar să le hrănești cu admirația ta. Apoi ți se deschid. Ți se supun, tocmai pentru că supunerea este în concepția lor rămășagul prieteniei. Iar în momentul acela devii stăpân peste încă o parte, iar în cele din urmă vei sfârși prin a te confunda cu orașul însuși, prin a-l stăpâni prin identificare.

Sâmbătă am fost la Institutul Vasile Pârvan, pentru şedinţa foto programată cu ei. Este genul de loc care vindecă și care amplifică noblețea umană. Nu știu cum este posibil acest lucru, dar asta simți.

Întreaga colecție de fotografii va fi publicată în seara asta, în galeria foto a contului de Facebook.

Institutul de Arheologie Vasile Pârvan. Strada Henri Coandă din București

 

Idealistul și realistul

Primul. Cam la 17 ani, destul de ferchezuit, vădit un admirator al fetelor mai mult decât media. Celălalt, aceeaşi vârstă, uşor neîngrijit, îmbrăcat sport şi cu o geantă mare de umăr, a cărei bretea îi tăia în două torsul, pe diagonală.

Băăăăă! Nu e vorba de învăţat!!!

Ba e vorba de note mari; eşti prost?

Strada Olari din București

DSC_6736

Cel mai scurt interviu

Aplic la o poziţie de Internet Marketing Specialist. Nu specific sursa, să nu facem rulaj. La câteva zile primesc răspuns pe e-mail:

Orele 17:34

Bună ziua,

Am primit CV-ul tău, în urma aplicării la unul dintre joburile noastre. Îţi mulţumim pentru interes şi urmează să analizăm CV-ul, pentru a vedea dacă se potriveşte cu criteriile noastre.

Dacă CV-ul va fi selectat, atunci vei fi contactat în decurs de maxim 10 zile de către unul dintre colegii noştri, pentru a stabili un interviu.

Orele 18:10 (aceeaşi zi)

Bună ziua,

Înainte de a organiza un interviu îmi poţi spune te rog care ar fi aşteptările tale salariale? – pentru a vedea dacă există o compatibilitate între aşteptările tale şi oferta noastră (în ideea de a fi sigur că merită să faci efortul de a participa la interviu).

Acum, eu am răspuns, credul fiind, dar sincer, îmi scapă ceva cu țara asta?

Strada Franceză din București

DSC_6542

Austriecii și pădurile

Sunt multe discuţii pe Facebook despre tăierea pădurilor din România. Şi, aşa cum se întâmplă adesea în viaţa omului de rând, majoritatea arată cu degetul către cancer în loc să vadă care este cauza care provoacă cancerul. Odată stopată cauza, nu trebuie decât să-şi vadă de vindecat asupra a ceea ce s-a distrus până în prezent şi cam asta este.

Toată lumea e cu ochii pe austrieci. Vă spun sincer, cred că ăştia nu au tăiat nici măcar un singur copac în România. Cred că nici la viaţă lor. Sunt prea deştepţi şi prea mi-se-rupiști pentru nivelul de educaţie din RO (rezumându-ne la media matematică). Dacă voi spune că tot românii taie pentru austrieci o să iasă spiritul de geto-dac la scandal. Dar asta este adevărul şi cauza cancerului. Până nu devenim responsabili în proporţie de 70% cel puţin, în ţara asta (nu mai vorbesc la nivel planetar), lucrurile vor fi doar nişte discuţii de platforme de socializare iar boala noastră va fi mereu una autoimună.

Credeți că Leroy Merlin, Ikea, sau care mai erau de nu mai cumpără lemn de la austrieci înseamnă schimbare? Păi nu mai cumpără în România, praf în ochi, dar Leroy și etc. nu s-au născut în RO. Câte nu se îmbuibă cu lemn în afară?

Adevărul (dincolo de priza istorică de unde ne încărcăm din când în când cu energie de fapte mari) este că România creşte la sânul ei vipere atât de veninoase încât măiastra ţară de altădată, este astăzi un muzeu neconvenţional într-o lume sângeroasă şi avansată tehnologic. Noua politică de dominare este consumerismul. Şi ce poţi face, cetăţene? Gândește!

Ce nu văd austriecii este faptul că la fel cum animalele rămase fără cuib vin peste oameni (a se vedea mulţimea de pescăruşi, porumbei, ciori care “s-au născut” brusc la oraş, nu mai spun de urși în zonele montane etc.), la fel şi băştinaşii români vor veni peste austrieci la un moment dat aşa cum au venit colonizaţii peste marile puteri şi de care acum nu mai scapă şi se văicăresc atâta.

Cu alte cuvinte, o mână spală pe alta.

Pridvorul Bisericii Sfântul Elefterie Vechi din București

DSC_6536

Gentlemen’s barbershop

De ceva vreme mă tund într-o frizerie a seniorilor. Este prin centru şi nu aparţine de Igiena S.A., şi are faianţă albastră care te deprimă.

Să rămânem cu bretonul! După care urmează un Ha! care umple toată sala.

Recunosc o voce la vreo 65 ani şi întorc curios privirea, fiind singurul caz de coafură bărbătească cu breton la etatea asta. Omul meu este pensionar, mai are păr doar pe părţile laterale ale capului şi la spate, parietalul îi luceşte sub câteva fire albe, scurte şi răzleţe, pe care le pot număra cu certitudine la o primă vedere fără să-mi astup vreunul din ochi. Sunt singurul care zâmbeşte.

La nici 2-3 minute, intră un domn cu prestanţă. Salută politicos. Să aibă aproape 70 ani, înalt, cu mustaţă, stafidiu dar drept. Din ton, pare să fi avut o poziți importantă în trecut.

Dezbrăcaţi-vă la curier, vă rog!, îl îndeamnă frizerița mea, cu un ton-voice de azil de bătrâni.

Dar nu de tot!, vine replica baritonală, cu un soi de noblețe.

Ha!, se aude un zgomot care umple din nou sala.

Una peste alta am ieșit tuns ca naiba de acolo, dar nu pentru frumusețe merg acolo, ci pentru starea de bine pe care mi-o dă orice vizită.

Calea Victoriei nr. 115 din București, Casa Monteoru

DSC_6708

Autorizația

Pentru cei care au timp de citit, mi-am amintit o întâmplare hazlie de pe vremea când eram tânăr fotograf, cred că se întâmpla la câțiva ani după facultate.

Bun. Eram pe vremea când umblam cu aparatul cu film după mine, în căutarea misterioaselor monumente de tot soiul ale Bucureştilor. Digitalul era o secvență din Star Trek, deci totul era mai în tihnă pe atunci. Se iveşte într-o bună zi un post scos la concurs de către Institutul Naţional al Patrimoniului, care se numea într-un fel tare lung pe atunci, drept pentru care era abreviat. Postul era de bibliotecar, iar aptitudinile solicitate de către instituţie erau următoarele: să ştii istorie, arheologie, fotografie şi probabil vreo limbă franceză (pentru a se păstra obiceiul înaintaşilor de a publica bilingv).

Zis şi făcut, mi se potrivea mănuşă postul, mă duc să dau concursul. Erau două probe. Prima era scrisă, cu tot felul de grile. Cu ocazia aia am aflat eu că personajele istorice arată destul de diferit faţă de picturile sau schiţele pe care le vedeam prin manualele şcolare. Trec de proba scrisă, iar pentru proba finală, cea de interviu, rămân în concurenţă doar cu o tipă, fostă bibliotecară, deci o reală amenințare. Intru în sală şi … panică: o masă la care şedeau circa zece oameni de o parte, şi un singur scaun de cealaltă parte, imagine care dădea fix a fosta securitate. Îmi repet în minte că haina face pe om la interviu, iau atitudine şi mă aşez.

Printre alte întrebări, mi se cere experienţa în arheologie (CV-ul meu arbora nebuna facultate de Management Turistic şi Comercial) iar nenii ăştia erau cu altele. Spun că am fost în multiple situri, de capul meu, pe unde am săpat așa, ștrengărește, fără să periclitez ceva: Argedava Giurgiu, Albeşti Constanţa, Adamclisi Constanța, Tinosu Prahova (pe-asta doar o știam din hărți, hehe), Aegessius Tulcea, Callatis Mangalia ș.a. Suficient cât să le atrag atenţia. Începeam să fiu mulţumit de mine, mai alea văzând schimbarea la faţă.

Şi, aţi săpat aşa … singur?

Da, pe cont propriu!

Poate cu vreo tabără de profil?

Nu!

Interesant! Și aţi avut și autorizaţie?

A, nu! Eu sunt un pasionat.

Aha!, zâmbeşte bărbatul de sinceritatea mea. Dar aşa, dacă aţi fi avut nevoie de autorizaţie, ştiţi de la cine ar fi trebuit să o luaţi?

Eu naiv, chiar nu ştiam. Zic că nu ştiu, dar zâmbesc. Zâmbetul te scoate de multe ori din marile gafe pe care le realizezi doar atunci când te afunzi deja prea mult. Și cred că asta a fost prima oară când am început să rememorez abrevierea aia și să încerc să găsesc vreo interpretare pentru ea.

De la noi!, zice el înăbușindu-şi râsul. Râd şi eu politicos, dar cu gândul la portofel.

Să trecem mai departe!, zice. Arătaţi-ne portofoliul de fotografii, vă rugăm!

Ehe, îmi zic în minte. Aici o spăl eu dragilor! Zâmbesc satisfăcut şi întind albumul pregătit cu fotografii în A4. Albumul este răsfoit, iar peste admiraţie se aşterne un zâmbet în rumoare şi conlocutorul meu, abia stăpânindu-se din râs îmi spune:

Fotografiile sunt din Cimitirul Bellu, nu-i aşa?

Da!, răspund eu mândru că le-a recunoscut.

Ştiţi că cimitirul este patrimoniu de stat?

Boss. Să dea naiba! Am tras două lozuri, şi alea necâştigătoare, în aceeaşi zi! Niciodată nu am simţit o încăpere să fie mai strâmtă decât devenise aia. Am aflat mai târziu că le plăcusem tare mult omuleților, dovadă că nu am luat vreo amendă, însă şi-au ales pe bibliotecară din diferite motive. Cred că revoluționarii nu au loc la stat, nu știu, dar cert este că îmi amintesc cu plăcere de prietenii mei de la I.N.P.

Strada Logofătul Udrişte din Bucureşti

Materia

Weekend-ul ăsta se desfăşoară Materia, târg de design de piele. Pasionaţii pot merge la Grand Hotel du Boulevard, Bucureşti.

Ajungem la târg şi începem să adulmecăm participanţii. Care mai de care mai fistichiu, unele creaţii decente, altele de neînţeles.

La un moment dat, ajungem la stand-ul unui tip volubil care promova nişte body-uri din piele cu tentă kinky, o rochie albă cu voaluri multe care se purta cu o pălărie tot albă si ușor lucioasă, una peste alta nişte lucruri îndrăzneţe pentru târg, toate sub semnătură nevestei lui.

Foarte frumoase şi interesante!, spune prietena mea.

Da, da, mulţumim!, vine în replică bărbatul. Luaţi şi o carte de vizită şi un pliant, vă rog!

Înalt, cu o urmă de barbă, genul de om care mănâncă o ciorbă de perişoare cu uşurinţă şi fără nazuri. Mizez pe prezenţa lui de spirit şi marjez cu o întrebare care să-i verifice aptitudinile:

Aveţi cumva şi modele pentru femei?

Am văzut în ochii lui confuzie. Touche, pussy cat!

Girafa

Îmi propun să fiu punct ochit – punct lovit. O singură tarabă şi să termin elegant. Ies de la Unirii de la metrou şi cotesc dreapta. Aşa spunea vocea aia din cap. Care voce? A, nu v-am povestit de ea. Eh, găsim noi timp şi de asta.

Ies, mă opresc la prima tarabă. Mă aplec în faţă unui panou pe care erau numai mărţişoare cu animale. Decupate în placaj şi vopsite colorat. Mă uit şi le găsesc drăguţe: pisică, altă pisică, şoarece, un câine, o bufniţă. Eu căutam o girafă pentru cea mai bună prietenă a iubitei mele. Băi, nu găsesc și am tendința să gândesc naționalist, adică de ce să iau o girafă ca simbol al Primăverii? Dar tipicar și ambițios cum mă cunosc unii, o iau de la capăt în speranța că poate îmi scăpase: pisica, cealaltă pisică, şoarecele, capul de bufniţă pe galben de data asta, prima bufniţă pe violet, câinele în treacăt, dubluri. Nu găsesc girafa aia nenorocită și pace.

Vânzătoarea mă tot privea şi aştepta să mă decid asupra exemplarului. Din ochii ei văd că și-a dat seama că am tendința să fac o tragedie din asta, drept pentru care adaugă precum un mujdei de usturoi la o porție de paste:

Avem şi chitări dacă doriţi!

Strada Matei Basarab din București

dsc_6573