Bariera și biserica

Bariera Vergului este una din amintirile contemporane despre ceea ce a fost cândva marginea Bucureștilor. Povestesc părinții și bunicii că acesta era locul în care țăranii încălțau opincile când intrau în capitală.

De la bariera Vergului (ceea ce înseamnă astăzi intersecția dintre Bulevardul Basarabiei, Calea Călărașilor, Bulevardul Decebal și Șoseaua Mihai Bravu) cum se merge înspre inima orașului pe Calea Călărașilor, în locul unde se află intersecția Delea Veche a fost cândva casa Mareșalului Antonescu. Bineînțeles că sistemul comunist a dorit cu îndârjire dărâmarea acesteia și construirea pe locul respectiv a faimoaselor blocuri.

750 m este distanța ce desparte locul fostei case de Biserica Sfinții Constantin și Elena de la Bariera Vergului aka Piața Muncii. Poate unul din cele mai disputate personaje politice și istorice din țara noastră, Ion Antonescu este ctitor plin sau parțial a nu mai puțin de cinci biserici din București și din apropiere. La propunerea părintelui Constantin Sârbu de a ridica o impozantă biserică la Bariera Vergului, Mareșalul Antonescu își asumă ctitoria din punct de vedere financiar. Iar asta spune câteva lucruri de care ar trebui să țină seamă cei care vorbesc despre istorie ca despre rețeta unei ciorbe.

Fotografia de header a articolului am găsit-o în arhiva Bibliotecii Naționale a Franței cu titlul M_Antonesco_ministre_de_Roumanie_[…]Agence_Rol. Cu siguranță nu este Mihai Antonescu, rudă cu Mareșalul Antonescu dar nici despre acesta din urmă nu am siguranța. În cel mai bun caz poate fi o fotografie rară din timpul șederii sale în Franța, deși am vagi bănuieli.

De aceea fac apel către cititori, în cazul în care pot confirma persoana din fotografie să ne scrie negreșit.


Adăugire: În fotografie este vorba despre Victor Antonescu, Ministrul de Finanțe al României. Fotografia este realizată la Paris în anul 1917. Acesta a făcut parte din cabinetul lui Ion I.C. Brătianu.

Am ales să nu public fotografii cu interiorul bisericii care să stârnească discuții aprinse pentru că așa cum omul influențează locul, iată că biserica din barieră moștenește încâlcitele dispute politice cauzate de marile războaie ale lumii. Mai multe detalii despre partea mai puțin vorbită a lui Antonescu, dacă veți avea curiozitate, într-un Articol (link) marca Jurnalul Național.

O frumoasă pictură reprezentând pe mareșal și soția acestuia se află pe peretele ce indică ctitorii.

 

 

 

 

Sfânta Vineri cea Nouă

Femeia de serviciu. Mă vede. Aşez camera uşor pe scaun, alături telefonul pe silenţios şi portofelul. Lângă, las back-pack-ul. Se foieşte pe lângă mine. Miroase a gaz, de la mop. O schelă lemnoasă se ridică uşor ameţitor spre turla înaltă.

Vreţi să faceţi fotografii?

Nu remarc că nu a spus poze, deşi de obicei îmi sare imediat în ochi lucrul ăsta. Dar voi remarca un pic mai încolo. Probabil este obişnuită cu turiştii. Probabil a lipit multe afişe la intrare cu fotografiatul interzis, deși acum nu era niciunul.

Poate una, două!, spun zâmbind şi calm, atât de sigur pe faptul că nu voi reuși să fac nici una. De, experiența!

Dar de unde sunteţi?

Nu sunt de la presă, dacă asta vreţi să ştiţi! Nu sunt de nicăieri!, zâmbesc iarăși. Zâmbetul meu o pune în încurcătură.

Nu, nu, nu asta, de unde sunteţi, din ce oraş?

Mă gândesc repede. De ce ar întreba asta? Lasă loc de discuţii şi scenarii despre lupta între oraşe? Cine ştie?!

Sunt din Bucureşti!

Aha! Păi e bine, staţi să sun, că trebuie să sunăm şi noi, că nu noi dăm voie sau nu!

Super!, îmi zic în gând. Mă pun pe un genunchi şi închid ochii. Încerc să par echitabil în faţa Providenţei. În spate se aude vocea cu intonaţia şi volumul de piaţă:

Alo! Auzi, e cineva aici care vrea să fotografieze! Ce facem … (aici am remarcat că folosise fotografiat în loc de pozat). Deci, deja Dumnezeu era pe hold, nu mai vorbeam cu el ci asistam magnetizat la discuţie. Cele două convorbiri se terminară, a noastră și a lor. Mă ridic.

Nu se poate fotografia! Îmi pare rău, am vorbit cu parohul şi … nu luăm noi deciziile, că dacă le-am fi luat …

O întrerup, am pierde timpul amândoi.

Nu e problemă! Apoi continui în gând. Am nervii la mine, când nu există aşteptări, nu poţi simţi dezamăgire (bine, nu am zis chiar așa, dar cam ăsta este rezumatul). Dau bună ziua şi plec spre ieşire. Doi zugravi de biserici mormăiau plăcut, pe schele, în lumina unui bec de 100 w. Pe un perete citesc ceva zis de Iisus, ceva legat de iubire. Litere mari, cât capul unui om. E pace Miercuri, la Sfânta Vineri.

Biserica Sfânta Vineri cea Nouă din București, șoseaua Nicolae Titulescu

dsc_6504