Bariera și biserica

Bariera Vergului este una din amintirile contemporane despre ceea ce a fost cândva marginea Bucureștilor. Povestesc părinții și bunicii că acesta era locul în care țăranii încălțau opincile când intrau în capitală.

De la bariera Vergului (ceea ce înseamnă astăzi intersecția dintre Bulevardul Basarabiei, Calea Călărașilor, Bulevardul Decebal și Șoseaua Mihai Bravu) cum se merge înspre inima orașului pe Calea Călărașilor, în locul unde se află intersecția Delea Veche a fost cândva casa Mareșalului Antonescu. Bineînțeles că sistemul comunist a dorit cu îndârjire dărâmarea acesteia și construirea pe locul respectiv a faimoaselor blocuri.

750 m este distanța ce desparte locul fostei case de Biserica Sfinții Constantin și Elena de la Bariera Vergului aka Piața Muncii. Poate unul din cele mai disputate personaje politice și istorice din țara noastră, Ion Antonescu este ctitor plin sau parțial a nu mai puțin de cinci biserici din București și din apropiere. La propunerea părintelui Constantin Sârbu de a ridica o impozantă biserică la Bariera Vergului, Mareșalul Antonescu își asumă ctitoria din punct de vedere financiar. Iar asta spune câteva lucruri de care ar trebui să țină seamă cei care vorbesc despre istorie ca despre rețeta unei ciorbe.

Fotografia de header a articolului am găsit-o în arhiva Bibliotecii Naționale a Franței cu titlul M_Antonesco_ministre_de_Roumanie_[…]Agence_Rol. Cu siguranță nu este Mihai Antonescu, rudă cu Mareșalul Antonescu dar nici despre acesta din urmă nu am siguranța. În cel mai bun caz poate fi o fotografie rară din timpul șederii sale în Franța, deși am vagi bănuieli.

De aceea fac apel către cititori, în cazul în care pot confirma persoana din fotografie să ne scrie negreșit.


Adăugire: În fotografie este vorba despre Victor Antonescu, Ministrul de Finanțe al României. Fotografia este realizată la Paris în anul 1917. Acesta a făcut parte din cabinetul lui Ion I.C. Brătianu.

Am ales să nu public fotografii cu interiorul bisericii care să stârnească discuții aprinse pentru că așa cum omul influențează locul, iată că biserica din barieră moștenește încâlcitele dispute politice cauzate de marile războaie ale lumii. Mai multe detalii despre partea mai puțin vorbită a lui Antonescu, dacă veți avea curiozitate, într-un Articol (link) marca Jurnalul Național.

O frumoasă pictură reprezentând pe mareșal și soția acestuia se află pe peretele ce indică ctitorii.

 

 

 

 

General Constantin Coandă

Generalul Constantin Coandă (link) a fost tatăl celebrului Henri (alături de încă șase frați și surori pe care i-a avut). Și cum mereu am spus că cei care s-au remarcat în societate au provenit în mare parte din familii celebre și cu o foarte bună stare materială care au putut asigura o educație puternică, stabilă și care să permită continuitate, iată încă o dovadă.

Bulevardul Lascăr Catargiu din București

DSC_7091

Cariera lui Constantin Coandă a fost una excepțională. Cu toate astea, este un necunoscut astăzi, mai cu seamă poporului căruia i-a servit, poporul român. Și cum masele nu se pot ridica la valoarea oamenilor de geniu dar se bucură de a-i condamna mediocrității proprii, situația casei construite de general este încă o consecință a sistemului comunist: o situație incertă asupra apartenenței sale (link) care reprezintă o disfuncționalitate în antiteză cu dorințele proprietarilor de drept.

În anul 1904, Nicolae Densușianu publica broșura Sistema ortografică a limbei române ca replică la incapacitatea membrilor academiei de a respecta motivul înființării societătii, respectiv consolidarea limbii române. Înființarea ei produce tranziția în scrierea în limba română cu caractere chirilice la cea cu caractere latine, într-o epocă în care fundamentele limbii române moderne erau disputate și discutabile.

IMG_2896

Densușianu va dedica un exemplar tatălui lui Henri Coadă. Această dedicație păstrează în ea trăirile secolului 19 și a intereselor sale principale. Constantin Coandă în poziție de general adjunct, fost profesor de matematici, viitor om politic de deosebit interes pentru România.

Iată-l primind o broșură care combate sistemul gramatical de bază emis de academie, bazat pe studii de limbă la care românii nici nu visează.

IMG_2897

Manta

Astăzi am fost la Arhivele Naţionale să caut certificatul de naştere al bunicii din partea tatei. Am aflat nişte chestii de-a dreptul interesante:

  1. Bunica mea s-a născut pe Mătăsari, unde probabil a şi copilărit. Vremurile par să fi favorizat o naştere la domiciliu. Până în 1932 (când s-a născut tata) familia se mutase deja în Calea Vitan (unde poveştile sunt absolut de roman).
  2. S-a născut cu numele Grigorescu M. Alexandra şi nu Alexandrina cum era trecută în actele de identitate. Iniţiala tatălui era instaurată încă de pe atunci la înregistrarea numelui. Bărbaţii care au făcut serviciul militar obligatoriu ştiu asta.
  3. A fost înregistrată la două zile după naştere, Iulie 1909.

Concluzie: registrul cu nașteri este unul înalt, atipic pentru vremurile noastre. Scris de mână ordonat, lunguieț, aplecat spre dreapta. Cei de la Arhive sunt niște omuleți simpatici. Am văzut o schiță cu blazonul Bucureștilor în secolul XVIII. În gheara dreaptă se afla balanța dreptății.

Bulevardul Banul Manta din București, clădirea Primăriei Sector 1

dsc_6509

Bucureștii pandurilor

Cel mai curat București este cel al primei ninsori. Așa a fost din vechiul timp al bordeielor, venite din vremea lui Vladimirescu și chiar de dinainte, despre cum scrie Regina României, Maria.

Pavajele de lemn de deasupra noroaielor imense în care se scufundau odată căruțele sub blestemele căruțașilor, șipcile desprinse care trosneau și se ridicau sub impulsul vreunei roți sau copite de cal, bordeiele săpate jumătate în pământ cu acoperiș de stuf, casele înghesuite și sărăcăcioase ale călugărilor ponosiți și aciuați pe lângă farul orașului, Dealul Mitropoliei, tot acest spectacol pe care îl pot înțelege prea puțini oameni, era acoperit doar de către iarnă. Tăcerea grea și viscolul îi ținea în casă pe toți, greci bogați, armeni negustori și servanți, țigani soioși și înșelători, turci, români abătuți, răbdători și înșelați în propria țară.

Și după cum spune Regina, Bucureștii rămaseră credincioși renumelui de demult al unui oraș primejdios de vesel ce era, unde fanarioții și femeile îngreuiau mult datoria bărbaților de a fi cu suflet curat și supuși datoriei.

Bulevardul Protopopescu din București

dsc_3335

Cele 150 de romanțe

Întotdeauna m-am întrebat de unde vine numele de romanță și cred că mi-a plăcut, în plan personal, să vină de la un roman cântat.

Pe 25 Iunie 2009, lumea a pierdut doi cântăreți de valoare. Unul a fost Michael jackson, celălalt a fost tata. Primul a cântat un pop cu tente de rock, al doilea a cântat romanțe.

Tata cânta doar la petreceri, avea o carte de buzunar cu coperte roz. Cred că îl bine-dispunea și mai ales după ce savura un pahar sau două, era pe scenă direct.

Mi-am amintit zilele astea de caricica lui de cântece într-un anticariat unde încă se mai găsea cartea celor 150 de romanțe.

Strada Știrbei Vodă din București

dsc_6304

SCALA BOUTIQUE

Este la mare modă blogging-ul de profesie, adică să câştigi de pe urma publicării pe blog-ul personal a reclamelor diferitelor brand-uri, din toate categoriile.

Nu găsesc că ar fi o problemă, fiecare îşi negociază viaţa aşa cum ştie, până la urmă (şi mai presus de tot, cum poate). Însă atitudinea blogg-erilor de profesie lasă cu totul de dorit în România. Lipsa oricărei perspective gramatical coerente, de creație și mai ales de comunicare. Nu este vorba de marketing nicicum, nu este vorba de PR mai deloc. Evident, este o maimuţăreală specific celor care nu au avut parte de o educaţie aderentă, prin urmare la ce naibii se uită lumea în gură lor? Oamenii nu văd că împăratul e gol?

Vorba bătrânilor din The Muppets Show: “The question is: what is a manahmanah?” şi răspunsul vine inevitabil: “The question is: who cares?”.

Aşadar, oameni buni, nu vă pierdeţi valorile. Modulările astea de răsfățați ai societății vin şi pleacă întotdeauna, ele sunt parazitare, prin urmare trecătoare.

Și cât de bine ar fi să ne putem întoarce la credinţa poporană conform căreia munca fizică este igiena sufletului. Un pic adusă din condei și reușim să o adaptăm și la vremurile noastre.

Scala Boutique Hotel, strada C.A. Rosetti nr. 19 din București

scala9

CAPITOL

Știați că în anul 1888 București era numit Orașul Bucuriei *?

Mă întreb (retoric) ce oare s-a schimbat în sufletul oamenilor de a rămas un oraș extrem, cu linii arhitecturale opuse și schimonosite de la zonă la zonă.

Oamenii trec pe stradă și evită acest gen de întrebări. Se mulțumesc să bage cartela la metrou și să caute in telefon noi chat-uri ocazionale. Amărui.

* Note din La Romania, Bruto Amante

Hotel Capitol de pe Calea Victoriei nr. 29 din București

4

Leonida

Am promis că în acest articol vom discuta despre metodele de interogatoriu din penitenciarul Timișoara în anii 1948-1949. Este vorba, desigur, de cazul tatălui meu.

Într-una din zilele de penitență, l-au dus în biroul nu ştiu cărui ofiţer. Acesta era îmbrăcat exemplar, părul pieptănat cum trebuie și dădea semne de un om cultivat si respectuos. Biroul era curat, ordonat şi inspira o mare încredere şi putere a posesorului. Vârsta sa era pe la vreo 40-45 ani. Tata doar 17 ani.

L-a poftit să ia loc pe un scaun şi i s-a adresat numai cu apelativul domnul Grigorescu (nu cred că era atât de împământenit termenul de tovarăş pe atunci). L-a poftit cu o ţigară din propria tabacheră. L-a servit până şi cu un pahar de cognac și apoi a început să-l întrebe de una și de alta. Poate şi-a mai amintit cine l-a învăţat să fugă peste hotare, impulsul fricii când a fost arestat poate induce semne ale amneziei parțiale sau cine mai ştie ce. L-a luat cu binişorul până când setul de întrebări ajutătoare s-a terminat iar numitul nu rostise încă nici un nume.

Atunci a început partea palpitantă a scenei. Era parcă de film. Cochetul ofiţer şi-a pus mănuşile de piele în mâină, a închis uşa biroului la cheie, a dat drumul la radio la volum maxim unde cânta vreo melodie a Bucureștilor romantic şi a început să care pumni şi picioare. Taică-meu, care nici el nu era vreun naiv şi care participase la atâtea conflicte în mahalaua Vitan şi pe la baluri, ştia să se ferească destul de bine. Lucru care l-a și enervat pe omul autorităţilor. Dar instinctul rămâne instinct. Ulterior a apucat unul din scaunele biroului şi s-a avântat către deținut să-l lovească în cap. Doar că dacă te retragi în colţul unei camere, picioarele scaunului se opresc în perete și-ți asigură protecție.

Întrevederea s-a terminat doar cu pumni, picioare și înjurături până l-a dovedit şi a cerut să-l ducă înapoi în celulă.

Interesant este cum, în final, creierul uman păstrează doar memoriile bune, iar pe cele rele le dizolvă într-un fel necunoscut. Niciodată nu a simţit ură pentru ofiţerul de penitenciar sau vreo traumă față cu securitatea.

Vitraliu de plafon în încăpere de trecere, imobil strada Leonida nr. 19 din București

dsc_6272