Piața Spania

Piața Spania este o doamnă trecută de vârsta maturității, elegantă din cale afară, sigură pe ea. Averea ei este râvnită, floarea ei este dorită la fiecare pas. Așteaptă împotriva voinței sale un bărbat adevărat, care să o seducă, să o înnebunească din nou, de care să se amorezeze și care să îi fie amant pe viață. Dar mintea ei și viața au învățat-o că acest bărbat nu va apărea sau nu va mai apărea vreodată, pentru că timpul marilor bărbați s-a scurs, s-a stins de multă vreme.

Și atunci s-a închis în castelul sufletului său construindu-și propriul ei univers perfect, din farfurii de porțelan, din ibrice turcești din aramă, din tablouri vechi cu rame groase și uleiuri colorate pline de valoare, de cărți cu numele lui Petrarca care încep să se scorojească.

Uneori copiii îi țipă sub geam și o șicanează pentru că i-a certat adesea când se comportau pe stradă ca niște golani lipsiți de educație. Uneori îi mai dădeau cu picioarele în ușă, iar ei, în bunătatea sufletului său, îi scăpa printre dinți un simplu: “Fir-ați ai dracului!”

SUTER

Trăind în București, aveam să realizez cu tristețe că aglomerarea de clădiri și de oameni, dă blestemul de a amorți simțurile perceperii cu adevărat a reliefului orașului. București este socotit ca fiind oraș de câmpie, ceea ce te duce aproape instantaneu cu gândul la câmpurile de margine de autostradă, în mijlocul cărora Bucureștii (sau Bucurii, după cum vă este mai usor) au început să construiască. Și totuși, orașul s-a clădit în mijlocul unei păduri dese, cunoscută astăzi drept codrul Vlăsiei.

Mai mult decât atât, în perimetrul său, orașul însumează câteva dealuri importante, cum ar fi dealul Uranus, dealul Mitropoliei, dealul Cotrocenilor, dealul Filaret, dealul Spirii, dealul Arsenalului, dealul Văcărești, dealul Radu Vodă. Da, Roma, Iași, Tulcea și București.

Apoi, dacă ar fi să considerăm denumiri precum Biserica Gorgani (gorgan însemnează pe mormânt tumular), ne dăm seama că locul nu era chiar unul arid cum s-ar crede, iar primul Bucur s-ar fi pitulat într-un ținut care fusese cel puțin străbătut în vechime, dacă nu chiar locuit.

Fotografiile au fost realizare la Palatul Suter de pe Aleea Suter din București (astăzi Suter Palace Heritage Boutique Hotel)

Astfel, aparent ostil dar la adăpost natural, pământul regatului începe să se lase modelat de pricepere arhitecturală încă de prin secolul XV, suindu-se până prin secolul XIX. Tuneluri secrete ce datează din vremea domnului Vlad Țepeș străbat și astăzi întunericul uitării de sub noi.

Odată cu despădurirea marginilor lui, devine ușor batabil, ceea ce face ca domni importanți să-și retragă curțile la Târgoviște, lângă munți. Apoi urmează perioada drumurilor noroioase și pavarea lor cu bârne din lemn, linia ferată a Regelui Carol I și explozia arhitecturală a începutului de secol XIX.

Desfăcut în părți de veac, fiecare period în parte posedă o caracteristică a vremii și prin urmare a lăsat dâre ca atare. Doar că trebuie căutate, ele încă există într-un oraș sugrumat, incult și plin de frică. Căci o comoară ascunsă în noroaie dăinuie peste generații, neștiută și nebăgată în seamă.

Inspiro

Featured Image-ul este o fotografie a pridvorului spitalului Cantacuzino, str. Ion Movilă 5-7 din București (inițial Casa Lahovary)

Ușor și cu răbdare. Atât am de spus. Totul se schimbă ușor și cu răbdare. Luăm ce e vechi și punem în nou. Totul se transformă liniștit. Într-o melodie nemiloasă a serbării eternului.

Când se duce Luna la culcare …

București, oraș de avangardă

Recunosc că a trecut ceva vreme de când nu am mai luat camera în mână și să hălăduiesc prin corpul Bucureștiului. Cred că m-am tot gândit dacă Lebede și scuturi a fost o completă onestitate față de cititori sau a fost doar o înșelăciune de rând.

Pentru că locurile extrase din context pe care le-am expus aici pentru a prezenta un oraș a cărui menire originală s-a stins, poate v-au trezit sentimente de speranță, mândrie, sau uluire. Pe când, cântărind adevărul, rămâne la final o singură întrebare care contează cu adevărat: este normal să trăim căutând oaze într-un deșert? Este normal să îți dedici viața în totalitate căutând un gust al trecutului?

Hazardul arhitectural comunist nu este singura formă care a făcut un mare defavor capitalei României, dar lui i se adaugă încă alte forme cubice și iregularități care vin din perioada pe care o trăim din plin. Căci despre ce altceva poate fi vorba în societatea noastră de astăzi decât despre ACCEPTAREA COLȚURILOR ȘI IREGULARITĂȚILOR DE PERSONALITATE?

Str. Maria Rosetti nr. 24 din București

Weekend-ul care se încheie l-am petrecut în mare parte în compania unor cursanți, printre care mă aflam, încercând să găsim în noi puterea de a deveni o voce atunci când trebuie. Printre noi se afla inclusiv un membru de partid PSD, care la prima vedere a fost un om ca noi toți. S-a arătat educat, culturalizat, dezolat de greșelile colegilor de partid, mândru de ceea ce au făcut constructiv, dar totodată încercând să înțeleagă în ei acel motiv care îi consumă în rău, și nu în ultimul rând sperând în mai bine. A fost pentru a doua oară când mi s-a confirmat că dacă poporul nu ar rezona cu neamurile proaste, țara nu ar fi unde este. Repet! NU ESTE VORBA DE CINE A VOTAT ȘI CINE NU, NU ESTE VORBA CU CINE A VOTAT ȘI CU CINE NU! Este pur și simplu vorba despre magnetism și rezonanță.

Înainte să vă pregătiți să gândiți cele de mai sus, am să vă rog să faceți următorul exercițiu de memorie: luați-vă câteva momente pentru a vă aminti dacă în zilele curente, atunci când scrieți un mesaj pe e-mail, Whatsapp, Skype, Facebook, Instagram, sms-uri ș.a.m.d., folosiți majusculă pentru numele proprii și pentru orice început de propoziție.

În cazul în care nu o faceți, toate bull-shit-urile cu micul inamic “TREBUIE” cu care v-ați luptat toată viața pentru că l-ați moștenit de la părinți și bunici, toate bălăriile cu dragostea pentru bunici și străbunici, cu rude prin pușcării comuniste, absolut toate astea sunt praf în ochi venit de la niște simpli corporatiști frustrați peste măsură. Ați lapidat cu piatra analfabetismului un partid majoritar popular care vă oglindește zi de zi, pentru simplu fapt că există cel puțin un principiu prin care rezonați cu el. Pentru că îl susțineți cu nonșalanță, nepricepere, ipocrizie.

Este cel mai simplu exemplu pe care am vrut să îl dau, iar explicația stă în faptul că tot cubismul și iregularitatea formelor interioare care s-au întâmplat cu noi de-a lungul ultimei perioade, au ca motiv un singur lucru: ne-am permis să fim individuali într-o asemenea manieră, încât s-a inhibat în noi orice rațiune a:

1. Datoriei neplătite imediat;
2. Responsabilității neaplaudate;
3. Sacrificiului din poveștile noastre istorice.

Avem atât de multe imperfecțiuni ca popor, încât întreaga noastră ne-putere o agățăm de mercenari sportivi precum Halep, Hagi, Nadia, whatever. Simpli idoli ai voinței, dacă nu sesizaserăți traducerea până acum.

Prin urmare, tot secretul întoarcerii noastre pe calea cea dreaptă stă într-o mână de oameni dispuși să renunțe la ei pentru noi toți. Ei vor analiza și împărți țara, precum o corporație face cu departamentele ei. Ei vor fi cei care vor studia pașii vindecării și vor aplica matematica regăsirii. Ei vor avea puterea să înțeleagă că acest popor merită această luptă. Căutați acești oameni, recunoașteți-i, ascundeți-i în casele voastre când vor fi hăituiți!

Pentru că nu oricine e menit să poarte corn în frunte, precum în poveștile lui Cantemir.

Bariera și biserica

Bariera Vergului este una din amintirile contemporane despre ceea ce a fost cândva marginea Bucureștilor. Povestesc părinții și bunicii că acesta era locul în care țăranii încălțau opincile când intrau în capitală.

De la bariera Vergului (ceea ce înseamnă astăzi intersecția dintre Bulevardul Basarabiei, Calea Călărașilor, Bulevardul Decebal și Șoseaua Mihai Bravu) cum se merge înspre inima orașului pe Calea Călărașilor, în locul unde se află intersecția Delea Veche a fost cândva casa Mareșalului Antonescu. Bineînțeles că sistemul comunist a dorit cu îndârjire dărâmarea acesteia și construirea pe locul respectiv a faimoaselor blocuri.

750 m este distanța ce desparte locul fostei case de Biserica Sfinții Constantin și Elena de la Bariera Vergului aka Piața Muncii. Poate unul din cele mai disputate personaje politice și istorice din țara noastră, Ion Antonescu este ctitor plin sau parțial a nu mai puțin de cinci biserici din București și din apropiere. La propunerea părintelui Constantin Sârbu de a ridica o impozantă biserică la Bariera Vergului, Mareșalul Antonescu își asumă ctitoria din punct de vedere financiar. Iar asta spune câteva lucruri de care ar trebui să țină seamă cei care vorbesc despre istorie ca despre rețeta unei ciorbe.

Fotografia de header a articolului am găsit-o în arhiva Bibliotecii Naționale a Franței cu titlul M_Antonesco_ministre_de_Roumanie_[…]Agence_Rol. Cu siguranță nu este Mihai Antonescu, rudă cu Mareșalul Antonescu dar nici despre acesta din urmă nu am siguranța. În cel mai bun caz poate fi o fotografie rară din timpul șederii sale în Franța, deși am vagi bănuieli.

De aceea fac apel către cititori, în cazul în care pot confirma persoana din fotografie să ne scrie negreșit.

---

Adăugire: În fotografie este vorba despre Victor Antonescu, Ministrul de Finanțe al României. Fotografia este realizată la Paris în anul 1917. Acesta a făcut parte din cabinetul lui Ion I.C. Brătianu.

Am ales să nu public fotografii cu interiorul bisericii care să stârnească discuții aprinse pentru că așa cum omul influențează locul, iată că biserica din barieră moștenește încâlcitele dispute politice cauzate de marile războaie ale lumii. Mai multe detalii despre partea mai puțin vorbită a lui Antonescu, dacă veți avea curiozitate, într-un Articol (link) marca Jurnalul Național.

O frumoasă pictură reprezentând pe mareșal și soția acestuia se află pe peretele ce indică ctitorii.

 

 

 

 

General Constantin Coandă

Generalul Constantin Coandă (link) a fost tatăl celebrului Henri (alături de încă șase frați și surori pe care i-a avut). Și cum mereu am spus că cei care s-au remarcat în societate au provenit în mare parte din familii celebre și cu o foarte bună stare materială care au putut asigura o educație puternică, stabilă și care să permită continuitate, iată încă o dovadă.

Bulevardul Lascăr Catargiu din București

Cariera lui Constantin Coandă a fost una excepțională. Cu toate astea, este un necunoscut astăzi, mai cu seamă poporului căruia i-a servit, poporul român. Și cum masele nu se pot ridica la valoarea oamenilor de geniu dar se bucură de a-i condamna mediocrității proprii, situația casei construite de general este încă o consecință a sistemului comunist: o situație incertă asupra apartenenței sale (link) care reprezintă o disfuncționalitate în antiteză cu dorințele proprietarilor de drept.

În anul 1904, Nicolae Densușianu publica broșura Sistema ortografică a limbei române ca replică la incapacitatea membrilor academiei de a respecta motivul înființării societătii, respectiv consolidarea limbii române. Înființarea ei produce tranziția în scrierea în limba română cu caractere chirilice la cea cu caractere latine, într-o epocă în care fundamentele limbii române moderne erau disputate și discutabile.

Densușianu va dedica un exemplar tatălui lui Henri Coadă. Această dedicație păstrează în ea trăirile secolului 19 și a intereselor sale principale. Constantin Coandă în poziție de general adjunct, fost profesor de matematici, viitor om politic de deosebit interes pentru România.

Iată-l primind o broșură care combate sistemul gramatical de bază emis de academie, bazat pe studii de limbă la care românii nici nu visează.

Manta

Astăzi am fost la Arhivele Naţionale să caut certificatul de naştere al bunicii din partea tatei. Am aflat nişte chestii de-a dreptul interesante:

1. Bunica mea s-a născut pe Mătăsari, unde probabil a şi copilărit. Vremurile par să fi favorizat o naştere la domiciliu. Până în 1932 (când s-a născut tata) familia se mutase deja în Calea Vitan (unde poveştile sunt absolut de roman).
2. S-a născut cu numele Grigorescu M. Alexandra şi nu Alexandrina cum era trecută în actele de identitate. Iniţiala tatălui era instaurată încă de pe atunci la înregistrarea numelui. Bărbaţii care au făcut serviciul militar obligatoriu ştiu asta.
3. A fost înregistrată la două zile după naştere, Iulie 1909.

Concluzie: registrul cu nașteri este unul înalt, atipic pentru vremurile noastre. Scris de mână ordonat, lunguieț, aplecat spre dreapta. Cei de la Arhive sunt niște omuleți simpatici. Am văzut o schiță cu blazonul Bucureștilor în secolul XVIII. În gheara dreaptă se afla balanța dreptății.

Bulevardul Banul Manta din București, clădirea Primăriei Sector 1

Bucureștii pandurilor

Cel mai curat București este cel al primei ninsori. Așa a fost din vechiul timp al bordeielor, venite din vremea lui Vladimirescu și chiar de dinainte, despre cum scrie Regina României, Maria.

Pavajele de lemn de deasupra noroaielor imense în care se scufundau odată căruțele sub blestemele căruțașilor, șipcile desprinse care trosneau și se ridicau sub impulsul vreunei roți sau copite de cal, bordeiele săpate jumătate în pământ cu acoperiș de stuf, casele înghesuite și sărăcăcioase ale călugărilor ponosiți și aciuați pe lângă farul orașului, Dealul Mitropoliei, tot acest spectacol pe care îl pot înțelege prea puțini oameni, era acoperit doar de către iarnă. Tăcerea grea și viscolul îi ținea în casă pe toți, greci bogați, armeni negustori și servanți, țigani soioși și înșelători, turci, români abătuți, răbdători și înșelați în propria țară.

Și după cum spune Regina, Bucureștii rămaseră credincioși renumelui de demult al unui oraș primejdios de vesel ce era, unde fanarioții și femeile îngreuiau mult datoria bărbaților de a fi cu suflet curat și supuși datoriei.

Bulevardul Protopopescu din București

Cele 150 de romanțe

Întotdeauna m-am întrebat de unde vine numele de romanță și cred că mi-a plăcut, în plan personal, să vină de la un roman cântat.

Pe 25 Iunie 2009, lumea a pierdut doi cântăreți de valoare. Unul a fost Michael jackson, celălalt a fost tata. Primul a cântat un pop cu tente de rock, al doilea a cântat romanțe.

Tata cânta doar la petreceri, avea o carte de buzunar cu coperte roz. Cred că îl bine-dispunea și mai ales după ce savura un pahar sau două, era pe scenă direct.

Mi-am amintit zilele astea de caricica lui de cântece într-un anticariat unde încă se mai găsea cartea celor 150 de romanțe.

Strada Știrbei Vodă din București

SCALA BOUTIQUE

Este la mare modă blogging-ul de profesie, adică să câştigi de pe urma publicării pe blog-ul personal a reclamelor diferitelor brand-uri, din toate categoriile.

Nu găsesc că ar fi o problemă, fiecare îşi negociază viaţa aşa cum ştie, până la urmă (şi mai presus de tot, cum poate). Însă atitudinea blogg-erilor de profesie lasă cu totul de dorit în România. Lipsa oricărei perspective gramatical coerente, de creație și mai ales de comunicare. Nu este vorba de marketing nicicum, nu este vorba de PR mai deloc. Evident, este o maimuţăreală specific celor care nu au avut parte de o educaţie aderentă, prin urmare la ce naibii se uită lumea în gură lor? Oamenii nu văd că împăratul e gol?

Vorba bătrânilor din The Muppets Show: “The question is: what is a manahmanah?” şi răspunsul vine inevitabil: “The question is: who cares?”.

Aşadar, oameni buni, nu vă pierdeţi valorile. Modulările astea de răsfățați ai societății vin şi pleacă întotdeauna, ele sunt parazitare, prin urmare trecătoare.

Și cât de bine ar fi să ne putem întoarce la credinţa poporană conform căreia munca fizică este igiena sufletului. Un pic adusă din condei și reușim să o adaptăm și la vremurile noastre.

Scala Boutique Hotel, strada C.A. Rosetti nr. 19 din București