București, oraș de avangardă

Recunosc că a trecut ceva vreme de când nu am mai luat camera în mână și să hălăduiesc prin corpul Bucureștiului. Cred că m-am tot gândit dacă Lebede și scuturi a fost o completă onestitate față de cititori sau a fost doar o înșelăciune de rând.

Pentru că locurile extrase din context pe care le-am expus aici pentru a prezenta un oraș a cărui menire originală s-a stins, poate v-au trezit sentimente de speranță, mândrie, sau uluire. Pe când, cântărind adevărul, rămâne la final o singură întrebare care contează cu adevărat: este normal să trăim căutând oaze într-un deșert? Este normal să îți dedici viața în totalitate căutând un gust al trecutului?

Hazardul arhitectural comunist nu este singura formă care a făcut un mare defavor capitalei României, dar lui i se adaugă încă alte forme cubice și iregularități care vin din perioada pe care o trăim din plin. Căci despre ce altceva poate fi vorba în societatea noastră de astăzi decât despre ACCEPTAREA COLȚURILOR ȘI IREGULARITĂȚILOR DE PERSONALITATE?

Str. Maria Rosetti nr. 24 din București

GBA_9971

Weekend-ul care se încheie l-am petrecut în mare parte în compania unor cursanți, printre care mă aflam, încercând să găsim în noi puterea de a deveni o voce atunci când trebuie. Printre noi se afla inclusiv un membru de partid PSD, care la prima vedere a fost un om ca noi toți. S-a arătat educat, culturalizat, dezolat de greșelile colegilor de partid, mândru de ceea ce au făcut constructiv, dar totodată încercând să înțeleagă în ei acel motiv care îi consumă în rău, și nu în ultimul rând sperând în mai bine. A fost pentru a doua oară când mi s-a confirmat că dacă poporul nu ar rezona cu neamurile proaste, țara nu ar fi unde este. Repet! NU ESTE VORBA DE CINE A VOTAT ȘI CINE NU, NU ESTE VORBA CU CINE A VOTAT ȘI CU CINE NU! Este pur și simplu vorba despre magnetism și rezonanță.

Înainte să vă pregătiți să gândiți cele de mai sus, am să vă rog să faceți următorul exercițiu de memorie: luați-vă câteva momente pentru a vă aminti dacă în zilele curente, atunci când scrieți un mesaj pe e-mail, Whatsapp, Skype, Facebook, Instagram, sms-uri ș.a.m.d., folosiți majusculă pentru numele proprii și pentru orice început de propoziție.

În cazul în care nu o faceți, toate bull-shit-urile cu micul inamic “TREBUIE” cu care v-ați luptat toată viața pentru că l-ați moștenit de la părinți și bunici, toate bălăriile cu dragostea pentru bunici și străbunici, cu rude prin pușcării comuniste, absolut toate astea sunt praf în ochi venit de la niște simpli corporatiști frustrați peste măsură. Ați lapidat cu piatra analfabetismului un partid majoritar popular care vă oglindește zi de zi, pentru simplu fapt că există cel puțin un principiu prin care rezonați cu el. Pentru că îl susțineți cu nonșalanță, nepricepere, ipocrizie.

Este cel mai simplu exemplu pe care am vrut să îl dau, iar explicația stă în faptul că tot cubismul și iregularitatea formelor interioare care s-au întâmplat cu noi de-a lungul ultimei perioade, au ca motiv un singur lucru: ne-am permis să fim individuali într-o asemenea manieră, încât s-a inhibat în noi orice rațiune a:

  1. Datoriei neplătite imediat;
  2. Responsabilității neaplaudate;
  3. Sacrificiului din poveștile noastre istorice.

Avem atât de multe imperfecțiuni ca popor, încât întreaga noastră ne-putere o agățăm de mercenari sportivi precum Halep, Hagi, Nadia, whatever. Simpli idoli ai voinței, dacă nu sesizaserăți traducerea până acum.

Prin urmare, tot secretul întoarcerii noastre pe calea cea dreaptă stă într-o mână de oameni dispuși să renunțe la ei pentru noi toți. Ei vor analiza și împărți țara, precum o corporație face cu departamentele ei. Ei vor fi cei care vor studia pașii vindecării și vor aplica matematica regăsirii. Ei vor avea puterea să înțeleagă că acest popor merită această luptă. Căutați acești oameni, recunoașteți-i, ascundeți-i în casele voastre când vor fi hăituiți!

Pentru că nu oricine e menit să poarte corn în frunte, precum în poveștile lui Cantemir.

Advertisements

Construcția modernă

Bunica mea, din partea tatei, se recăsătorise cu Badea Gheorghe, cu al cărui nume va rămâne până la moarte. Locuiau în marea casă vis-a-vis de biserica Târca Vitan și despre care nu am nici o fotografie.

Într-o zi, mama și tata (proaspăt căsătoriți) merg în vizită la ei iar Badea vrea să impresioneze și se urcă în nucul din curte (să culeagă nuci). Avea vreo 80 ani cel puțin. Și cade.

Moartea avea să i se tragă de aici, dar ceva mai târziu. Apoi comuniștii dărâmă casa și pe locul ei se înalță mândre construcțiile moderne de atunci, blocurile de astăzi. Bunica se alege cu vreo două garsoniere, într-una din ele scriu eu astăzi. Badea avea două fete pe care tata nu le-a acceptat ca surori vitrege, din motive necunoscute mie. Cred că mi-ar plăcea să le fi cunoscut, sau poate pe descendentele rude prin alianță.

Cine știe de câte ori am trecut unii pe lângă alții, de câte ori ne-om fi înjurat pe stradă sau admirat, cărat sacoșile eu lor, luat mâncare la pisică din același loc sau altele?!

Calea Victoriei (fost Podul Mogoșoaiei) din București

DSC_7041