General Constantin Coandă

Generalul Constantin Coandă (link) a fost tatăl celebrului Henri (alături de încă șase frați și surori pe care i-a avut). Și cum mereu am spus că cei care s-au remarcat în societate au provenit în mare parte din familii celebre și cu o foarte bună stare materială care au putut asigura o educație puternică, stabilă și care să permită continuitate, iată încă o dovadă.

Bulevardul Lascăr Catargiu din București

DSC_7091

Cariera lui Constantin Coandă a fost una excepțională. Cu toate astea, este un necunoscut astăzi, mai cu seamă poporului căruia i-a servit, poporul român. Și cum masele nu se pot ridica la valoarea oamenilor de geniu dar se bucură de a-i condamna mediocrității proprii, situația casei construite de general este încă o consecință a sistemului comunist: o situație incertă asupra apartenenței sale (link) care reprezintă o disfuncționalitate în antiteză cu dorințele proprietarilor de drept.

În anul 1904, Nicolae Densușianu publica broșura Sistema ortografică a limbei române ca replică la incapacitatea membrilor academiei de a respecta motivul înființării societătii, respectiv consolidarea limbii române. Înființarea ei produce tranziția în scrierea în limba română cu caractere chirilice la cea cu caractere latine, într-o epocă în care fundamentele limbii române moderne erau disputate și discutabile.

IMG_2896

Densușianu va dedica un exemplar tatălui lui Henri Coadă. Această dedicație păstrează în ea trăirile secolului 19 și a intereselor sale principale. Constantin Coandă în poziție de general adjunct, fost profesor de matematici, viitor om politic de deosebit interes pentru România.

Iată-l primind o broșură care combate sistemul gramatical de bază emis de academie, bazat pe studii de limbă la care românii nici nu visează.

IMG_2897

Bucureștii pandurilor

Cel mai curat București este cel al primei ninsori. Așa a fost din vechiul timp al bordeielor, venite din vremea lui Vladimirescu și chiar de dinainte, despre cum scrie Regina României, Maria.

Pavajele de lemn de deasupra noroaielor imense în care se scufundau odată căruțele sub blestemele căruțașilor, șipcile desprinse care trosneau și se ridicau sub impulsul vreunei roți sau copite de cal, bordeiele săpate jumătate în pământ cu acoperiș de stuf, casele înghesuite și sărăcăcioase ale călugărilor ponosiți și aciuați pe lângă farul orașului, Dealul Mitropoliei, tot acest spectacol pe care îl pot înțelege prea puțini oameni, era acoperit doar de către iarnă. Tăcerea grea și viscolul îi ținea în casă pe toți, greci bogați, armeni negustori și servanți, țigani soioși și înșelători, turci, români abătuți, răbdători și înșelați în propria țară.

Și după cum spune Regina, Bucureștii rămaseră credincioși renumelui de demult al unui oraș primejdios de vesel ce era, unde fanarioții și femeile îngreuiau mult datoria bărbaților de a fi cu suflet curat și supuși datoriei.

Bulevardul Protopopescu din București

dsc_3335

SCALA BOUTIQUE

Este la mare modă blogging-ul de profesie, adică să câştigi de pe urma publicării pe blog-ul personal a reclamelor diferitelor brand-uri, din toate categoriile.

Nu găsesc că ar fi o problemă, fiecare îşi negociază viaţa aşa cum ştie, până la urmă (şi mai presus de tot, cum poate). Însă atitudinea blogg-erilor de profesie lasă cu totul de dorit în România. Lipsa oricărei perspective gramatical coerente, de creație și mai ales de comunicare. Nu este vorba de marketing nicicum, nu este vorba de PR mai deloc. Evident, este o maimuţăreală specific celor care nu au avut parte de o educaţie aderentă, prin urmare la ce naibii se uită lumea în gură lor? Oamenii nu văd că împăratul e gol?

Vorba bătrânilor din The Muppets Show: “The question is: what is a manahmanah?” şi răspunsul vine inevitabil: “The question is: who cares?”.

Aşadar, oameni buni, nu vă pierdeţi valorile. Modulările astea de răsfățați ai societății vin şi pleacă întotdeauna, ele sunt parazitare, prin urmare trecătoare.

Și cât de bine ar fi să ne putem întoarce la credinţa poporană conform căreia munca fizică este igiena sufletului. Un pic adusă din condei și reușim să o adaptăm și la vremurile noastre.

Scala Boutique Hotel, strada C.A. Rosetti nr. 19 din București

scala9

CAPITOL

Știați că în anul 1888 București era numit Orașul Bucuriei *?

Mă întreb (retoric) ce oare s-a schimbat în sufletul oamenilor de a rămas un oraș extrem, cu linii arhitecturale opuse și schimonosite de la zonă la zonă.

Oamenii trec pe stradă și evită acest gen de întrebări. Se mulțumesc să bage cartela la metrou și să caute in telefon noi chat-uri ocazionale. Amărui.

* Note din La Romania, Bruto Amante

Hotel Capitol de pe Calea Victoriei nr. 29 din București

4

Leonida

Am promis că în acest articol vom discuta despre metodele de interogatoriu din penitenciarul Timișoara în anii 1948-1949. Este vorba, desigur, de cazul tatălui meu.

Într-una din zilele de penitență, l-au dus în biroul nu ştiu cărui ofiţer. Acesta era îmbrăcat exemplar, părul pieptănat cum trebuie și dădea semne de un om cultivat si respectuos. Biroul era curat, ordonat şi inspira o mare încredere şi putere a posesorului. Vârsta sa era pe la vreo 40-45 ani. Tata doar 17 ani.

L-a poftit să ia loc pe un scaun şi i s-a adresat numai cu apelativul domnul Grigorescu (nu cred că era atât de împământenit termenul de tovarăş pe atunci). L-a poftit cu o ţigară din propria tabacheră. L-a servit până şi cu un pahar de cognac și apoi a început să-l întrebe de una și de alta. Poate şi-a mai amintit cine l-a învăţat să fugă peste hotare, impulsul fricii când a fost arestat poate induce semne ale amneziei parțiale sau cine mai ştie ce. L-a luat cu binişorul până când setul de întrebări ajutătoare s-a terminat iar numitul nu rostise încă nici un nume.

Atunci a început partea palpitantă a scenei. Era parcă de film. Cochetul ofiţer şi-a pus mănuşile de piele în mâină, a închis uşa biroului la cheie, a dat drumul la radio la volum maxim unde cânta vreo melodie a Bucureștilor romantic şi a început să care pumni şi picioare. Taică-meu, care nici el nu era vreun naiv şi care participase la atâtea conflicte în mahalaua Vitan şi pe la baluri, ştia să se ferească destul de bine. Lucru care l-a și enervat pe omul autorităţilor. Dar instinctul rămâne instinct. Ulterior a apucat unul din scaunele biroului şi s-a avântat către deținut să-l lovească în cap. Doar că dacă te retragi în colţul unei camere, picioarele scaunului se opresc în perete și-ți asigură protecție.

Întrevederea s-a terminat doar cu pumni, picioare și înjurături până l-a dovedit şi a cerut să-l ducă înapoi în celulă.

Interesant este cum, în final, creierul uman păstrează doar memoriile bune, iar pe cele rele le dizolvă într-un fel necunoscut. Niciodată nu a simţit ură pentru ofiţerul de penitenciar sau vreo traumă față cu securitatea.

Vitraliu de plafon în încăpere de trecere, imobil strada Leonida nr. 19 din București

dsc_6272

Astrodom

Lumea nedomolită a tatălui meu. Poveștile lui în care pescuia scoici din mâlul lacului Tei și le aducea la suprafață adunându-le în slip. Ce mai nebunie! De-ai ști tată câte piscine s-au făcut astăzi?! Și nu se mai scufundă oamenii, doar se dau cu creme și se tatuează.

Îmi amintesc că eram pe unul din vechile ștranduri și în bazin fiind, mă tot lua pe umeri. Mă aruncam în apă de deasupra lui. Un țigănuș se uita obsesiv la noi, la râsetele noastre. Tata îl vede și îi spune: Ce mă, tap’tu nu te aruncă și pe tine la fel? Tata e mort de 2 ani, nene!

Și tata n-a mai fost om în ziua aceea.

Hotel Domenii Plaza din București, str. Al. Constantinescu nr. 33

DSC_5400

 

Cumințenia. Un cuvânt românesc

Cândva, peste sute de ani, cineva va căuta în arhive despre existența acestei sculpturi. Unii dintre noi o găsesc specială, alții nu înțeleg nimic din ea. Cei mai mulți nu știu despre ea. Și totuși, peste câteva sute de ani, cineva va citi articolul ăsta. Tic-tac, domnilor, tic-tac!

Cumințenia Pământului – sculptura de Constantin Brâncuși (poate fi văzută până pe 30 Octombrie 2016 la muzeul Băncii Naționale din București)

DSC_5118

Alegeri

Cât de evidentă devine viața cuiva prin prisma alegerilor pe care le face. Spre exemplu, pleci de la semafor fără să te uiți în retrovizoare. Întrebare: când alegi viitorul, arunci o privire în trecut măcar pentru asigurarea că nu te izbești de viitorul altcuiva?

Casa Filipescu – Cesianu de pe Calea Victoriei din București

IMG_0528

Jurnalul unui pasionat de puzzle

Există pasiunea pentru puzzle. Tratat la modul adult și profesionist, îmbinarea aparent banală (atât de cunoscută multora dintre noi) ascunde tot atatea secrete pe cât ar putea să o facă un pasionat constructor de corăbii în miniatură.

Un singur astfel de om am întalnit în viata mea de până acum. Nu particip la concursuri și cross-uri de puzzle, însă le înramează asemeni unor trofee culturale. Zâmbesc.

Are o masă special făcută pentru lucrul cu tablourile mari (între 2000 și 4000 piese) cu picioare scurte la nivelul solului, asemeni meselor japoneze. Are substanțe care lipesc piesele pe hârtie pentru a putea fi manipulate, posedă cunoștinte avansate de tactică și strategie de asamblare. N-ai spune că puzzle-ul te poate duce atât de departe!

(un articol dedicat iubitei mele)

Pub-ul Bram Stocker de pe bulevardul Știrbei Vodă din București

DSC_4668