Cele 150 de romanțe

Întotdeauna m-am întrebat de unde vine numele de romanță și cred că mi-a plăcut, în plan personal, să vină de la un roman cântat.

Pe 25 Iunie 2009, lumea a pierdut doi cântăreți de valoare. Unul a fost Michael jackson, celălalt a fost tata. Primul a cântat un pop cu tente de rock, al doilea a cântat romanțe.

Tata cânta doar la petreceri, avea o carte de buzunar cu coperte roz. Cred că îl bine-dispunea și mai ales după ce savura un pahar sau două, era pe scenă direct.

Mi-am amintit zilele astea de caricica lui de cântece într-un anticariat unde încă se mai găsea cartea celor 150 de romanțe.

Strada Știrbei Vodă din București

dsc_6304

Leonida

Am promis că în acest articol vom discuta despre metodele de interogatoriu din penitenciarul Timișoara în anii 1948-1949. Este vorba, desigur, de cazul tatălui meu.

Într-una din zilele de penitență, l-au dus în biroul nu ştiu cărui ofiţer. Acesta era îmbrăcat exemplar, părul pieptănat cum trebuie și dădea semne de un om cultivat si respectuos. Biroul era curat, ordonat şi inspira o mare încredere şi putere a posesorului. Vârsta sa era pe la vreo 40-45 ani. Tata doar 17 ani.

L-a poftit să ia loc pe un scaun şi i s-a adresat numai cu apelativul domnul Grigorescu (nu cred că era atât de împământenit termenul de tovarăş pe atunci). L-a poftit cu o ţigară din propria tabacheră. L-a servit până şi cu un pahar de cognac și apoi a început să-l întrebe de una și de alta. Poate şi-a mai amintit cine l-a învăţat să fugă peste hotare, impulsul fricii când a fost arestat poate induce semne ale amneziei parțiale sau cine mai ştie ce. L-a luat cu binişorul până când setul de întrebări ajutătoare s-a terminat iar numitul nu rostise încă nici un nume.

Atunci a început partea palpitantă a scenei. Era parcă de film. Cochetul ofiţer şi-a pus mănuşile de piele în mâină, a închis uşa biroului la cheie, a dat drumul la radio la volum maxim unde cânta vreo melodie a Bucureștilor romantic şi a început să care pumni şi picioare. Taică-meu, care nici el nu era vreun naiv şi care participase la atâtea conflicte în mahalaua Vitan şi pe la baluri, ştia să se ferească destul de bine. Lucru care l-a și enervat pe omul autorităţilor. Dar instinctul rămâne instinct. Ulterior a apucat unul din scaunele biroului şi s-a avântat către deținut să-l lovească în cap. Doar că dacă te retragi în colţul unei camere, picioarele scaunului se opresc în perete și-ți asigură protecție.

Întrevederea s-a terminat doar cu pumni, picioare și înjurături până l-a dovedit şi a cerut să-l ducă înapoi în celulă.

Interesant este cum, în final, creierul uman păstrează doar memoriile bune, iar pe cele rele le dizolvă într-un fel necunoscut. Niciodată nu a simţit ură pentru ofiţerul de penitenciar sau vreo traumă față cu securitatea.

Vitraliu de plafon în încăpere de trecere, imobil strada Leonida nr. 19 din București

dsc_6272

Astrodom

Lumea nedomolită a tatălui meu. Poveștile lui în care pescuia scoici din mâlul lacului Tei și le aducea la suprafață adunându-le în slip. Ce mai nebunie! De-ai ști tată câte piscine s-au făcut astăzi?! Și nu se mai scufundă oamenii, doar se dau cu creme și se tatuează.

Îmi amintesc că eram pe unul din vechile ștranduri și în bazin fiind, mă tot lua pe umeri. Mă aruncam în apă de deasupra lui. Un țigănuș se uita obsesiv la noi, la râsetele noastre. Tata îl vede și îi spune: Ce mă, tap’tu nu te aruncă și pe tine la fel? Tata e mort de 2 ani, nene!

Și tata n-a mai fost om în ziua aceea.

Hotel Domenii Plaza din București, str. Al. Constantinescu nr. 33

DSC_5400

 

Cumințenia. Un cuvânt românesc

Cândva, peste sute de ani, cineva va căuta în arhive despre existența acestei sculpturi. Unii dintre noi o găsesc specială, alții nu înțeleg nimic din ea. Cei mai mulți nu știu despre ea. Și totuși, peste câteva sute de ani, cineva va citi articolul ăsta. Tic-tac, domnilor, tic-tac!

Cumințenia Pământului – sculptura de Constantin Brâncuși (poate fi văzută până pe 30 Octombrie 2016 la muzeul Băncii Naționale din București)

DSC_5118

Alegeri

Cât de evidentă devine viața cuiva prin prisma alegerilor pe care le face. Spre exemplu, pleci de la semafor fără să te uiți în retrovizoare. Întrebare: când alegi viitorul, arunci o privire în trecut măcar pentru asigurarea că nu te izbești de viitorul altcuiva?

Casa Filipescu – Cesianu de pe Calea Victoriei din București

IMG_0528

Jurnalul unui pasionat de puzzle

Există pasiunea pentru puzzle. Tratat la modul adult și profesionist, îmbinarea aparent banală (atât de cunoscută multora dintre noi) ascunde tot atatea secrete pe cât ar putea să o facă un pasionat constructor de corăbii în miniatură.

Un singur astfel de om am întalnit în viata mea de până acum. Nu particip la concursuri și cross-uri de puzzle, însă le înramează asemeni unor trofee culturale. Zâmbesc.

Are o masă special făcută pentru lucrul cu tablourile mari (între 2000 și 4000 piese) cu picioare scurte la nivelul solului, asemeni meselor japoneze. Are substanțe care lipesc piesele pe hârtie pentru a putea fi manipulate, posedă cunoștinte avansate de tactică și strategie de asamblare. N-ai spune că puzzle-ul te poate duce atât de departe!

(un articol dedicat iubitei mele)

Pub-ul Bram Stocker de pe bulevardul Știrbei Vodă din București

DSC_4668

Grădina Cinema Capitol

Îmi amintesc cum erau cândva cinematografele care aveau grădină. Îmi amintesc pe cel de la Titan (lângă ștrand), pe cel din Tulcea și pe cel din Mangalia. O frumusețe să vizionezi un film în aer liber!

După revoluția din 1989 aceste cinematografe grădini au ieșit din uz. Noțiunea de cinematograf a căzut în disgrație ca entitate separată. Dovadă o face bulevardul Regina Elisabeta care a găzduit undeva la 5-6 cinematografe. In rest, mall-urile merg.

Revenind la grădini cinema, a mai fost o încercare pe binecunoscuta fostă terasă La Motoare, de pe acoperișul Teatrului National. Binecuvântată-i fie țărâna!

Strada Constantin Mille din București

DSC_4571

Ghiocei

As vrea sa imbatranesc frumos sa-mi pot privi in ochi copilul si sa il pot invata ca Binele ca principiu va exista mereu, indiferent de cat rau se va rasfrange asupra societatii. Din ce in ce mai des intalnesc oameni franti in onoare, nu pot da greutate cuvintelor lor, nu pot admite calitatea strigatului, prieteniile lor devin foi de tigari fumate de orice trecator.

Si nu cred ca este lipsa banilor de vina, cred ca este prostia periculos inoculata din noua societate la nivel mondial. Popoare din lumea a treia devin mai civilizate, educate decat oamenii care locuiesc tara asta.

Toata lumea pretinde pretentii, nici macar nu cunosc definitia eleganta a cererii, toata lumea isi seteaza de la inceput cel mai mare pret pe propriul cap si nimeni nu vede ca totul se duce fix in ficatul negru al Intunericului. Iar de acolo, numai asteptarea ispasirii ne va mai putea scoate gata mumificati.

Nu o data m-am intrebat cum si-au trait vietile oamenii batrani pe care-i vedem pe strada. Cine stie cate crime au comis si ei in tineretile lor impotriva umanitatii. Cine stie cata rautate a zacut si in ei. Dumnezeu nu e drept numai cu tinerii, sa nu uitati asta.

Si cumva, in tacerea sumbra a artificialului, supravietuim. Exista un fir al Binelui care insira, pe calea sa de fir, perle de diletanti stangaci dar puri intr-ale bunului simt si sufletului curat. Iar aceste perle stralucesc dincolo de namoale si mlastini, dincolo de ganduri grele. Slava lor!

A trecut timpul observatorilor.

Slava lor!

Strada Ghiocei din Bucuresti

DSC_3254